Pe drum

De astazi sunt alt om,ba nu. De maine.

Sunt primele doua propozitii la care ma gandesc de fiecare data cand ma trezesc, imi aduc aminte cum prima oara am spus asta acum cativa ani. Sunt pe un drum gresit si stiu asta, si sunt pe acelas drum cu multi oameni. Pe multi ii cunosc, pe multi nu ii cunosc. Nu stiu nimic despre drumul asta, cand am ajuns pe el, unde duce , pana cand, stiu doar ca este un drum gresit. Si stiu ca pot oricand sa ma intorc la drumul cel bun, e atat de simplu, pot in orice clipa sa ma intorc. Sau nu pot? Ma intreb daca este ceva rau ca eu stiu ca merg pe un drum gresit si totusi continui sa merg pe el, in jurul meu ceilalti nu par sa stie ca drumul pe care merg este unul gresit. Sunt nevinovati, oare daca ar stii s-ar intoarce pe drumul cel bun? Ar putea sa se intoarca? Oare sunt de doua ori mai vinovat decat ei caci merg pe el cu buna stiinta ca este un drum gresit? Ma uit la ceilalti oameni de pe drumul cel bun, nu par prea diferiti, drumul acela este paralel cu acesta. Are acelas sens, duce in acelas loc si cred ca sunt la fel de multi oameni, singura diferenta dintre aceste doua drumuri este ca unul din ele este gresit iar celalalt este cel corect. Dar eu ma pot intoarce intr-o clipa pe acel drum, deocamndata imi convine aici, si in plus daca duce in acelas loc de ce sa ma duc acolo? Sau toate astea sunt argumente care mi le dau singur , sa imi demonstrez mie ca este atat de usor sa te intorci acolo. Nu am de unde sa stiu , asa ca ma hotarasc sa vorbesc despre asta.

Am vorbit cu cativa oameni care nu stiau pe ce drum merg, si unde se duc, le am aratat drumul cel bun si le-am spus ca acesta este un drum rau, si ei s-au intors pe drumul corect. Deci daca pentru ei a fost asa de simplu sa se intoarca chiar daca ei nici nu stiau unde se afla pentru mine ar trebui sa fie si mai usor. Sau… ei au reusit doar pentru ca eu le-am spus, si eu voi reusi numai daca imi spune la randul meu altcineva?

Ma hotarasc sa zbor, sa imi dispersez mintea si sa nu ma mai gandesc la toate astea. Si zbor cat mai sus, atat de sus incat pot atinge soarele, iar lumina soarelui mi se strecoara printre degete astfel devenind razele soarelui. Nu imi mai pasa de drumuri, care este bun,rau; care este gresit,corect si nici nu ar putea sa imi pese mai putin. Eu zbor in aceias directie si totusi independent de oricare din aceste doua drumuri. Nu imi mai pasa deloc de ele, reusesc sa nu ma mai gandesc la ele deloc. Vantul imi trece prin par si imi gadila abdomenul, in departare vad un curcubeu. E atat de frumos, ma decid si zbor spre el. De data asta el nu mai fuge de mine, si ma asteapta. Privesc cu ochii umezi de bucurie si gust din frumosul curcubeu. Gustul lui imi stabilizeaza o bucurie euforica in intregul corp. O explozie de senzatii si stari imi circula fluid prin vene. Aurora boreala ma inconjoara intr-o simfonie perfecta iar eu nu pot crede cat de frumos poate fi. Iau in palme aurora boreala si beau cu sete, ma imbata intr-un mod placut si ma intind pe cel mai mare nor pe care il vad.

De astazi sunt alt om, ba nu. De maine.

Sunt pe drumul meu gresit din nou punandu-mi aceleas intrebari, si la fel de sigur ca pot reveni oricand pe drumul cel bun. Sau… nu pot. Pe marginea drumului meu un copil cu ochii mari,murdar si descult,iar cu o crenguta in mana zgaria pamantul. Ce e cu el aici, e prea mic sa fie pe acest drum. Ba nu e prea mic, nu exista limita de varsta pentru asta! Ma apropii de el, si ma priveste in ochi, are ochii in lacrimi si obrajii umezi. Ma trage de mana, cobor pana la inaltimea lui iar el se apropie de urechea mea si imi spune:” nu mai fugi de mine, caci am sa fug si eu” . Imi da drumul la mana si se pierde prin multimea de oameni care merg tot inainte din instinctul de turma fara sa se intrebe despre drumul pe care sa afla si fara macar sa le pese despre asta. Eu raman incremenit, sunt speriat caci realizez cine era acest copil si nu imi vine a crede. Ma uit in pamant sa vad ce a zgariat copilul si vad un desen. O casa cu peretii strambi un horn din care iese fum si soarele cu razele lui.Zbor. Si de data asta nu zbor spre soare, ma duc la casa aceea desenata de copil, casa aia cu peretii strambi, fara usa si cele doua ferestre inegale. Afara este cald oare de ce iese fum din hornul casei? Pa uit pe fereastra si inauntru in fata semineului sta acest copil si priveste fascinat focul. Ma sperii din nou si zbor spre soare, sper sa pot uita acest copil, nu poate fi adevarat. Nu este cine cred eu. Ba da, acest copil este sufletul meu, inchis intr-o casa fara usa sa fiu sigur ca nu poate iesi de acolo,l-am lasat acolo intr-o incapere cu peretii strambi, in intuneric, iar el din propria inchisoare a transformat-o in casa lui, a aprins focul sa aiba lumina si a construit ferestre sa poata privi lumea. Incerc sa ma apropii din nou de soare , dar el ma arde si ma indepartez de el, privesc curcubeul si incerc sa ma apropii de el dar el fuge de mine si si incet,incet el dispare. Nu ma mai lasa nici macar sa il admir. Aurora boreala se disperseaza parca ar fi fugit in cele patru colturi ale lumii lasand in spate doar fundalul negru, un negru care ma cuprinde, si nu ma mai lasa sa zbor. Cad. Si ma izbesc de pamant cu putere.

De astazi sunt alt om, ba nu. De acum.

M-am hotarat ca din senin, fara sa mai conteze daca o sa regret sau nu, am plecat de pe acest drum gresit, nu mai este drumul meu cum ziceam pana acum si cu cat ma apropii de drumul cel bun ma gandesc daca are vreun sens ce am facut si fara sa imi dau seama ma opresc undeva intre drumuri si imi e frica sa ma uit inapoi, spre vechiul drum,vechiul eu. Ba nu imi este frica, ma uit. Aflat intre aceste doua drumuri cu cat ma apropii de drumul corect seamana din ce in ce mai mult cu vechiul drum, oameni la fel de dezorientati fara sa stie unde merg, sau pe ce drum se afla si de la distanta drumul gresit pare a fi drumul cel bun iar de aproape drumul cel bun pare la fel de gresit ca celalalt drum. Am avut dreptate, chiar a fost atat de simplu sa renunt si sa ma intorc, stiam eu ca pot face asta oricand. Din nou sunt uimit de complexitatea unui lucru simplu, nu trebuie decat sa fac un pas si voi intra pe drumul acesta este chiar atat de simplu. Dar nu este. Oamenii de aici sunt rai ,si invidiosi si nu ma lasa sa intru pe acest drum, nu datorita a cui sunt ci de unde vin.Pe drumul acesta analizez oamenii si prin multimea ignoranta reusesc sa vad din nou acel copil murdar, descult si cu ochii mari, ma observa si fuge speriat. Incerc sa il urmaresc, dar nu o pot face decat de pe marginea drumului caci nu sunt primit si acum stiu… Nu trebuie doar sa pot eu sa ma intorc pe drumul acesta, indiferent cat de simplu imi poate fi cel mai greu lucru este sa fiu din nou acceptat pe acest drum. Aici nu sunt oameni care imi plac, sunt cu totii parsivi si mandri ca pot fi pe drumul cel bun ei cred ca asta le da dreptul si puterea de a alege pe cine sa primeasca si pe cine sa nu primeasca. Indiferent cat de simplu imi e mie depind total de acesti oameni ignoranti, aceste iluzii de caractere care au doar ganduri negre si fapte teatrale, chiar daca se afla pe drumul corect cu siguranta ei sunt oamenii gresiti. Oamenii rai conduc drumul cel bun , iar eu vreau sa merg prin el cautandu-mi suferinta si dorindu-mi in acelas timp sa sufar printre ei doar pentru conceptul ca pot fi pe drumul cel bun.

De astazi sunt eu,ba nu. De acum. De astazi voi merge pe propriul meu drum, ba nu. Deja merg pe el…

Destin

Astazi este o zi diferita, am fost smulsa din propria rutina in care ma acomodasem si care imi oferea protectia de care credeam ca am nevoie. In atata timp in care m-am ascuns si nu am lasat pe nimeni sa imi vada partea sensibila, nu am lasat sa sa vada cat de firava pot fi. Toata lumea ma cunoaste ca pe o persoana puternica, imposibil de doborat. Mi-am uitat sufletul crezand ca nu mai am nevoie de el. Pentru ca de fiecare data cand am incercat sa imi daruiesc sufletul cuiva el a fugit de mine speriat de sufletul meu.

M-am uitat in ochii lui si am vazut ceva diferit, lui nu i-a fost frica de privirea mea, pentu el toate mijloacele mele de protectie il fascinau. Imi observa fiecare miscare in tacere si imi zambeste. Il simt in mintea mea cum imi citeste gandurile, fiecare gest al meu il interpreteaza cum trebuie si observa fiecare gest si asta ma fascineaza si pe mine. Imi amintesc cum inainte visam la o intalnire cu o persoana ca el, visam la intalnirea asta dar tot ceea ce se intampla imi demonstreaza ca este ceva imposibil si astfel am uitat de visul meu. Oare am nevoie de asta atat de mult incat am doar eu impresia ca se intampla toate astea. Terbuie sa il revad sa ma conving ca nu exista o persoana ca el, cu siguranta este ceva gresit la el iar eu nu trebuie decat sa gasesc acel ceva care imi va demonstra ca am dreptate si de data asta, iar el este doar o iluzie.

M-am intalnit cu el si de data asta sunt sigura ca voi descoperi in sfarsit adevarul si voi reusi sa ma linistesc, sa imi linistesc sperantele. Modul lui in care abordeaza intreaga situatie ma intriga dar fiecare cuvand scos din gura lui pare a fi scos din mintea mea, inca nu pot crede asta, nu cred in coincidente, dar chiar daca ar fi o coincidenta este imposibil ca asta sa fie o cincidenta continua care pare sa nu se mai opreasca. Sunt agitata si imi spune ca intelege tot ce spun dar din punctul meu de vedere este irelevant, e imposibil asa ca nu il cred. Dar nu il cred pentru protectia mea, prefer sa nu cred ca este adevarat , prefer sa cred ca nu intelege si tot ceea ce nu intelege poatefi dovada mea ca am avut dreptate si ca nu exista unul asa cum vrea el sa arate ca e.

Timp de cateva zile am uitat de el, dar ceva din mine imi spune ca concuzia trasa de mine este una ambigua asa ca vreau sa ma conving, ca am avut dreptate. O sa ma intalnesc eu el si o sa ii spun sa imi zica ce a inteles, si sa ii arat ca se insala. Si asa nu va urma sa ma intreb daca am avut dreptate. Cat imi doresc sa ma insel, cat imi doresc sa nu am dreptate macar de data asta.

Din nou ca si cum mi-ar fi citit gandurile imi raspunde la intrebari inainte sa il intreb ceva, se scoate singur dintr-o situatie dificila si incredebil dar de data asta m-am inselat. Asa ca m-am hotarat sa imi traiesc visul asa cum este el cu gandul ca chiar daca se dovedeste sa fie o iluzie sa ma multumesc macar cu gandul ca mi-am trait visul cateva zile si tot nu am de ce sa regret.

Retraiesc niste stari de care am uitat, si mi-am pierdut speranta ca le voi simti din nou. Sunt fericita fara motiv, zambesc cand ii gasesc numarul de telefon in agenda , vocea lui ma mangaie, cred ca am fluturi in stomac. De fiecare data cand il vad simt nevoie sa ii spun atat de multe, sa spun lucruri care nu le-am mai spus nste nimanui sau sa ii spun lucrurile care le-am spus tuturor dar nimeni nu a inteles ce vroiam sa spun, ma sperie putin gandul ca este posibil sa nu inteleaga nici el. Acum nu mai caut gresala incerc cat de mult sa nu o mai gasesc sa cred ca ea nu exista si ma abtin. Simt nevoia sa ii spun ca il asteptam de mult si simt ca nu ma mai pot abtine, dar o parte din mine imi spune ca daca voi sune asta vor ramane expusa, oferindu-I sansa sa ma raneasca. Imi e teama sa nu fuga si el de mine. Asa ca ii spun in alte cuvinte astfel incat el sa nu isi dea seama ce vreau sa ii zic de fapt si in acelas timp sa imi potolesc setea de a ii spune asta. Ii spun cum destinul a facut ca noi sa ne intalnim si ca imi place mult compania lui. El ma ia de mana, ma priveste cald si imi spune ca si el simte la fel. Ma tulbura asta, eu nu am spus ca simt nimic am spus altceva, si nu imi dau seama cum este posibil sa stie ce vroiam eu sa zic de fapt.

“Si eu simt la fel” Sunt cuvintele care mi-au rasunat in minte, gandindu-ma ca m-am indragostit, si ca asta este lucrul care il simt, si de care am nevoie e atata timp. Intregul trup imi spune ca m-am indragostit dar eu nu stiu ce sa cred. Nu sunt sigura de nimic acum, nici nu sunt sigura daca mai cred in dragoste, sau in puterile ei. Viata m-a invatat pana acum ca dragostea este doar suferinta si nu mai pot avea incredere in ea, nu pot avea incredere in existenta ei.

El oare chiar simte ceva pentru mine sau stie doar ce sa imi zica, cand sa imi zica cu ce ton, cum sa ma priveasca. Ce vrea de la mine? Eu nu pot sa ma indragostesc, pentru mine nu e atat de simplu sa fac asta. Cand il revad voi avea o discuta cu el, sa vad ce zice. Daca si de data asta imi citeste gandurile, inseamna ca nu este o iluzie si daca nici acum nu se sperie de mine si sufletul meu inseamna ca … nu stiu ce inseamna. Dar va si suficient ca de data asta va insemna ceva.

El are aceias energie de care nu m-as satura niciodata, ma priveste cu ochii lui nevinovati si zambetul de copil. Am inceput sa discut cu el tot ce aveam in cap si in loc sa fie speriat de ce aude, imi zambeste intelegator dar nu zice nimic. Nu mai pot suporta tacerea lui, si ii spun ca stiu ca nu are cum sa ma inteleaga. Atunci ma priveste adanc in ochii ma saruta pe frunte si imi spune:” Te-am inteles. Stiu ce vrei sa imi spui, si stiu ca nu iti gasesti cuvintele, sau ai impresia ca nu te voi intelege. Ceea ce vrei sa imi spui este ca tu nu mai crezi in dragoste, si nu te poti indragosti. Pentru ca daca te indragostesti vei fi terminata pentru ca stii atat de bine ca lucurile bune nu dureaza la nesfarsit” . M-am blocat, nici eu nu o puteam spune mai bine decat atat, si inainte sa incerc sa zic ceva imi atinge buzele si imi spune:” Dar stai linistita, nu vom trai la nesfarsit.”

Insomnia (partea I )

Nu am o parere buna despre somnifere, si nu vreau sa iau pentru ca asta ar insemna sa devin dependent cu siguranta. Nu am mai dormit bine de foarte mult timp. Atunci cand dormi, dar nu te poti odihni, atunci cand chiar daca ai ochii inchisi si crezi ca dormi nu faci decat sa iti odihnesti corpul si sa ignori tot ce se intampla in jurul tau. Creierul nu se opresete sa se gandeasca nicodata, si oricat as incerca sa adorm ma gandesc la prea multe lucruri si nu reusesc. Chiar daca sunt fericit, trist, suparat, obosit nu pot sa dorm. Singura metoda in care ma pot apropia cel mai mult de starea de somn este atunci cand nu imi mai misc corpul deloc, chiar daca imi amorteste cate o mana prefer sa nu ma mai misc. Si ignor tot ce e in jurul meu, daca nu am ce ignora nu pot atinge nici macar aceasta stare. Asta este unul din motivele pentru care nu pot adormi in liniste. Cand in jurul meu e liniste in mintea mea e o galagie apasatoare si “ma trezesc” cu mari dureri de cap.

Incet observ ca nici asta nu ma mai ajuta, nici daca depun efort fizic nu pot sa dorm, imi aduc aminte de vremurile cand eram copil. Imi inghesuiam genunchii in abdomen muscam de coltul pernei si plangeam de nervi ca nu pot adormi. Am crescut acum, m-am obijnuit cu ideea.
In seara asta sunt chiar nervos, nu am dormit de 3 zile, mor de somn si nu pot dormi. Ma imbrac si plec pe afara, am impresia ca sunt putin penibil, am iesit din casa la 02.30 ca sa ma plimb. Singur. Trec repede peste asta imi aprind o tigara si fumez, dar nu o fumez pe toata, opresc o patrime din ea cum fac din fiecare tigare pe care o fumez. Opresc o patrime si o pun intr-o punga cu chistoace,o am permanent in buzunar. Ma uimesc dar nu uit nicodata sa opresc partea aia. In acest moment nu imi pasa de nimic, nu am nici cea mai vaga idee unde ma duc, unde o sa ma opresc, ce o sa fac. Doar merg.
Nu sunt agresiv, si nici nu inspir atat de multa teama, nu sunt nici atat de slab dar nici bine facut. Din cate imi amintesc nici nu m-am batut de prea multe ori, am rezolvat mai mereu situatile prin cuvinte, cred ca e stupid sa lovesti pe cineve din motive de cele mai multe ori stupide si fara sens. Din ego, demonstratie de putere, demonstratie de superioritate, doar pentru a inspira frica.
Nu e nimeni pe strada, asa ca merg pe dunga de pe mislocul soselei, nu trece nici o masina. Undeva departe in gandurile mele nici nu mai sunt atent la drum, daca fac stanga sau dreapta nu imi pasa cat e ceasul cat timp a trecut si nici unde am ajuns. Nu recunosc zona sunt undeva printre blocuri. Imi aprind din nou o tigara si urmaresc fumul de fiecare data cand il suflu. Vad in fata mea doi oameni dar nu le dau importanta, nici macar nu ma intreb ce cauta ei acolo de ce sunt la ora asta pe strada, nu ma intereseaza. Unul din ei ma intreaba daca il pot ajuta cu ceva. Vorbeste amabil dar i se blocheaza vocea, ochii ii fug dintr-un loc in altul. Pare nesigur de ce face, ca si cum nu a spus ce vroia de fapt sa spuna. Apoi ma intreaba daca pot sa il dau sa dea un telefon. Nu am telefonul la mine, nu vroiam sa stiu cat timp stau afara, asa ca ii spun ca nu il pot ajuta. Celalalt vine spre mine si pare sigur pe el, ma priveste amenintator, cu superioritate. Nu ma misca toate astea, il privesc indiferent. Par daviti amandoi, si stiu ca vor ceva de la mine, dar stiu ca nu am nimic inafara de pachetul de tigari, bricheta , si punga de chistoace.
A scos un cutit si l-a indreptat spre mine. Nu am fobie la cutite, doar ca nu suport sa fiu amenintat cu ele, nu suport sa vad un om care ameninta ca face ceva ce stie sigur ca nu are curaj sa o faca. Ii explic calm si sincer ca nu am nici un ban si nu il pot ajuta in nici un fel. Fara sa stiu, din senin sunt lovit de prietenul lui in ceafa, iritat de calmul meu ma intreaba daca mai sunt smecher acum. Starile mele imi parcurg corpul precum o cascada de culori dar expresia fetei mele ramane aceiasi, sunt lovit din nou si cad. Ma cuprinde un rau impunator, nu ii urasc, nu vreau sa ma razbun si nici sa demonstrez nimic, nu vreau sa ma apar. Sunt doar iritat. Eu am iesit doar pentru ca nu pot sa dorm si dau peste ei de nicaieri, am incercat sa evit pe cat posibil. Ma ridic alt om de pe asfaltul rece, am cutitul indreptat spre piept, nu scot nici un cuvant. Ii dispretuiesc pe oamenii astia, pun mana pe cutit si duc cutitul la gatul meu, ii spun sa infiga. Cat de adanc are curaj. In ochii lui se poate citi disperarea nu mai e destul de concentrat, ii smulg cutitul din mana si il infig in partea stanga a gatului lui, primesc cativa pumni de la prietenul lui si fiecare pumn ma agaseaza, reusesc sa ii prind mana si incerc sa ii tai tendoanele mainii de la cot. Nu reusesc, cutitul nu taie asa ca il injunghii si pe el . O putere inimaginabila se stabileste in corpul meu , singura stare care o am este dispretul. Ma indepartez si privesc cum luna licareste in balta de sange care se scurge din cei doi, am cutitul in buzunar, imi aprind o tigare si atunci observ ca nu imi tremura mainile. Sunt speriat de mine ma simt total alt om, o data cu viata simt k le-am absorbit spiritul, mainile imi sunt atat de ferme si sigure, incep sa vorbesc cu voce tare. Nu imi tremura vocea, nu sunt deloc speriat de ce am facut dar nu inteleg de ce. Nu imi e mila , nu regret, nu imi pasa ca au ramas in mijlocul strazii. Uimirea ma loveste si mai adanc in momentul in care vad chistocul de tigara rostogolindu-se pe asfalt. Niciodata nu uit. Ma intorc pe acelasi drum, tot pe mijlocul strazii. Ajung acasa mult mai repede decat imi imaginez ma spal si ma intind in pat.
Ma trezesc dimineata urmatoare, am dormit foarte mult, am visat frumos nu imi aduc aminte cum am adormit, si nici nu imi pasa. Dupa atatia ani am dormit atat de adanc, fara sa ma mai gandesc la nimic. Am adormit fara muzica. Realizez ca e tarziu si plec repede la servici. Mai zambitor, multumit, fericit ca am reusit sa dorm.
A trecut aproape o luna de cand am dormit, si in fiecare noapte ma gandesc la cat de bine m-am trezit in dimineata aia. Intre timp mi-am cumparat un pistol cu aer comprimat , nu stiu de ce am facut asta, inca e in cutie, nici macar nu l am scos de acolo. Pana acum, sunt imbracat si ies sa ma plimb, e 3.45 noaptea am pistolul la spate in pantaloni. Din nou ma simt penibil ca fac asta, dar ies. Merg de data aceasta pe alt drum din nou fumez, pastrez chistocul il bag in punguta, mai am doar 4 tigari. Pe drum intalnesc un cuplu, imi cer o tigara dar prefer sa le dau doua.

Mijlocul drumului. Fara sens. Ma ratacesc. Ma intorc. Mijlocul drumului. Un tipat de femeie. Initial vreau sa ignor dar ma duc sa vad ce se intampla. Ma simt ca intr-un film prost , dar contnui. Un barbat incearca sa violeze o femeie, scot pistolul si ii spun sa o lase in pace, el o lasa si iau femeia dupa mine. Imi aprind o tigare dar nu apuc sa fumez decat cateva fumuri, din spatele meu omul alearca si loveste femeia puternic in ceafa. Cade fara sa mai tipe, cred ca a murit. Cu aceias agresivitate animalul ala de om se apropie de mine. Trag aer in piept si imi tin respiratia, mana o am perfect intinsa spre el ar in mana un pistol cu aer comprimat. Totul se deterioreaza, nu mai aud vantul, nu il mai aud pe om ce zbiara la mine, tot ce aud este pulsul care este neschimbat. Nu mai vad strada, nu mai vad masinile parcate, nu vad decat omul si mana mea. Nimic altceva. Apas tragaciul iar glontul de cauciuc ii gaureste capul reducand la tacere tot. Ambientul isi revine treptat, suflu aerul tinut in piept pun pistolul la loc, imi recapat auzul si vazul, vad din nou in ansamblu. Ma intorc si plec in continuare spre casa. Mi-a cazut tigara asa ca imi aprind ultima tigare , storcesc pachetul si il bag inapoi in buzunar. Tot la ce ma pot gandi acum este ca din cauza omului mi-a cazut tigara. Din nou, mainile nu imi tremura, vocea este fluenta, sunt percet in regula. Ma tulbura asta, de ce nu pot sa imi fie frica , de ce nu imi tremura mainile, dece nu ma gandesc la omul care tocmai l-am ucis. Eu i-am dat o sansa. Ajung acasa, ma sterg bine pe picioare ma descalt inainte sa intru in sufragerie, fac dus. Vreau sa fumez o tigare, deschid punguta cu cistoace si fumez cateva patrimi de tigare, ma intind in pat adorm… (Sfarsitul primei parti)

Time

Ma ridic din pat si constat ca am manile amortite. Din nou am dormit cu mainile sub piept, undeva in surdina se aude melodia care ma anunta ca trebuie sa ma trezesc devreme. Azi merg la facultate asa ca ma pregatesc. Ma misc lent stiu ca am destul timp. Imi pregatesc un 3 in 1, fumez doua trei tigari si imi fac curaj sa intru in dus. Cu talpile goale pe gresia rece ma compenseaza ideea ca in cateva clipe voi fi acoperita in apa fierbinte. Imi usuc parul, ma imbrac si ma duc spre oglinda sa ma machiez. In drum spre baie scumiera pe jumatate plina imi face cu ochiul asa ca mai fumez o tigare. Sunt gata, si totusi e prea devreme. Ma uit la televizor si atipesc pentru o scurta perioada. Ma uit la ceas si realizez ca sunt in criza de timp, ma bate gandul sa nu ma mai duc astazi, oricum nu am prea multe cursuri si le pot lua de la cineva. Intrigata ca asta spun de fiecare data, si asta aste motivul pentru care nu am ajuns de atatea ori ma ridic cu curaj si plec.

Stiu ca voi ajunge acolo si probabil o sa dorm prima ora asa ca ma gandesc la cursuri, ma prefac interesata de acum. Privesc expresiile oamenilor de langa mine si totul este iritant de tipic, totul este la fel in fiecare dimineata, toti au aceleas fete nemultumite, toti sunt nedormiti, somnorosi. Cobor la metrou unde vad un peron de oameni care stau aproape nemiscati, nicunul nu se uita undeva anume, cu totzii asteapta umil metroul, toti stiu ca nu au ce sa faca, decat sa astepte. Fara sa realizez ma regasesc in aceiasi multime de oameni asteptand metroul la fel de penibil ca si ei. Nu ma gandesc la nimic anume.

Ma pun jos langa un barbat cu mustata, slab, fata trasa si colturile gurii indreptate spre pamant, vesnic nemultumit. Ma priveste si ma carcacterizeaza, pot citi in ochii lui dispretul care il are legat de intreaga generatie. Nu imi pasa, imi aduc aminte ca am mp3-ul cu mine asa ca ascult muzica. Contrast total, oamenii plictisiti si muzica din casti, ma multumeste ideea. Am impresia ca nu mai fac parte din acest banal, ma complac in aceasta minciuna si imi vad e drum. Trebuie sa cobor asa ca imi fac loc cu greu printe oamenii total lipsiti de bun simt si ies din metrou unde dau de o multime de oameni care sa ingramadesc sa intre. Cuvintele imi ies din gura, si desi vreau sa ma opresc parca cuvintele ies fara voia mea, in timp ce realizez asta este prea tarziu, deja am jignit grupul grotesc care se ingramadea sa intre, stiu ca am dreptate asa ca nu regret ceea ce am zis.

Bateria mp3-ului s-a terminat, ma gandesc ca urmeaza sa fac acelas drum pe care as putea sa il fac chiar si cu ochii inchisi, ma distreaza ideea asa ca clipesc mai lung. Astept culoare verde a semaforului si trec. Un scrasnet de roti, o bufnitura puternica,liniste, scrasnetul rotilor se opreste apoi haos.

- L-ai omorat, nenorocitule, l-ai omorat!
- Doamne fereste ….
- L-a calcat masina,l-a calcat masina!
- Aoleu l-ai omorat!
- O ambulanta! O ambulanta!
- Un telefon, un telefon!
- Repede, repede!
- Ce ai facut ma? Ce ai facut ma nenorocitule?
- O ambulanta repede! O ambulanta repede !
- L-ai omorat ma, l-ai omorat!
Toate astea urmau sa imi schimbe intreaga rutina, de ce se repetau toti oamenii, de ce toti spuneau de doua ori ce spusesera deja, de ce au tras concluzia atat de repede, nu apuc sa vad despre cine e vorba. O gramada de oameni, aparuti de nicaieri au facut cerc in jurul masinii si omului accidentat. Cu cat ma apropii mai mult cu atat starea mi se schimba,inima imi bate din ce in ce mai puternic, observ unii din oameni stau cu picioarele in sangele omului si il misca. Stupiditatea lor ma agreseaza, nu ii inteleg. Nu inteleg ce se intampla oameni diferiti cu treburi diferite cu un moment inainte totzi trebuiau sa ajunga undeva cat mai repede, cu totii se ingramadeau in metrouri,tramvaie,autobuze sa ajunga cat mai repede iar acum unii din ei se multumesc doar sa stea pe marginea trotoarului si sa priveasca trupul unui om pe asfalt, intr o balta de sange, cata bestialitate , cativa pusti rad de actiune cu un umor lipsit de bunsimt , sadismul din ochii lor ma intriga.

Pe jos e o cutie de pastile, o batista murdara, o carte cateva facturi si cateva nimicuri care ies din diplomatul batranului lovit. Ma aplec ridic cartea si o bag in geanta. El oricum nu mai are nevoie de ea, vreau sa ajung mai repede la facultate insa parca nu ma pot misca. Vreau sa ajut bietul om, dar sunt atatia oameni care au sarit in ajutorul lui. Inainte sa ma hotarasc in legatura cu dilema mea observ ca deja m-am urcat in masina si sunt in drum spre facultate. Am ramas marcata de spontanitatea actiuni tocmai intamplate, repeziciunea si dezinteresul meu. Totusi era un om, probabil a murit, nu voi stii nicodata ce s-a intamplat, am fost prea grabita sa ajung la facultate, in loc sa ma preocupe trupul intins pe jos nu m-am putut abtine, si priveam si observam doar reactiile celorlaltzi uimita de banalitatea cu care toti ceilalti oameni reactionau. Inca ma intreb de ce toti acei oameni simteau nevoia sa se repete… De ce am reactionat atat de nepasator… Gandindu-ma mai mult, adesea ma intreb daca am reactionat corect, daca ceea ce am facut a fost bine. De ce am luat cartea aia? Nici macar nu m-am uitat la titlu sau autor. Acum nici nu mai stiu ce am facut cu ea, dar cu siguranta nu am citit, si inca nu stiu ce titlu avea, sau macar autorul.

Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca nu atipeam dimineata, cum un mic detaliu aparent insesizabil a schimbat totul. Acum cand ma gandesc la ce s-a intamplat in acea dimineata tulburatoare imi pot aminti fiecare detaliu, parca o voce in mintea mea imi tot repeata ce s-a intamplat, chiar si detaliile pe care aparent nu le-am observant. Cum ar arata aceasta intamplare vazuta din exterior, un tablou detaliat de intamplari, oameni care nu se cunosc, modalitati diferide de abordare, destiantii diferite, si toate s-au intersectat in acele cateva minute dilatate.

<< O tipa debusolata isi urma drumul spre facultate, intrigata de ideea ca nu mai poatea sculta muzica in casti; un grup de pusti cu umor negru; un sofer grabit care vorbeste la telefon cu seful lui; un batran neatent la culoarea semaforului; o femeie crispate de actiunea care va urma, un barbat sobru care vede intreaga actiune, un tip care gaseste cea mai rationala solutie. Cu totii au varste diferite, personalitatzi diferite, destinatii diferite si s-au intalnit intr-o intersectie. Scartaitul rotilor care ridica adrenalina in fiecare, bufnitura puternica care initial il linisteste pe toti ca nu sunt ei cei loviti, apoi curiozitatea faptului deja intamplat, linistea care consta in cautarea de priviri, socul care i-a lasat pe toti pentru un moment sa isi tina respiratia, mila pentru omul lovit, disperarea si inutilitatea de a schimba cu ceva cele intamplate. Oamenii care se repeata doar pentru a se asigura ca este real ceea ce se intampla, incearca sa se convinga ca faptul este intamplat si trebuie gasita o solutie. Pentru un scurt moment cu totii au uitat de batranul lovit, prea ocupati sa reproseze sau sa se scuze.

Urme de cauciuc in jur de 4 metri, un pantof tocit proaspat lustruit undeva langa masina, un diplomat din care ies imprasitate bunurile batranului, capul asezat intr-o balta de sange si o palarie pe capota masinii. Puhoiul de oameni care s-a strans in jurul lui cu o repeziciune mistica, haosul creeat de oamenii care vorbeau in acelasi timp, soferul care nici nu mai stie pe ce culoare a trecut, nu stie daca a fost vina lui sau nu dar totusi sustine ca nu a fost. Pustii pe care toti care i-au observant i-au urat pentru amuzamentul lor, totusi e viata unui om, iar ei se amuza pe seama brutalitatii cu care a fost lovit, zgomotul care l-a scos omul. Oamenii care vorbeau unul peste altul, daca s-ar fi organizat putin nu ar fi fost mai bine, nu s-ar fi rezolvat mai util, daca nu se repetau oare nu gaseau o solutie mai repede? In plus, la ce sunt bune atatea vorbe? Oricum nu puteau rezolva nimic. Acesta poate fi motivul pentru care cei care au constientizat asta si-au vazut de drum, un act de nepasare dar ce ar fi putut sa faca mai mult? Erau atatia oameni pentru el, nu ar fi putut ajuta la nimic in plus decat ei.>>

Daca un om a murit, bunurile lui practice sunt ale nimanui, atunci de ce m-am gandit ca am furat cartea? Si de ce am facut-o? Ce m-a impins sa fac asta?

<>


O dimineata foarte variata, am constientizat ca fiecare om a trait altfel decat mine actiunea, fiecare om a fost uimit in felul lui, fiecare a simtit nevoia sa faca cate ceva anume, ma intreb cum a decurs dimineata lor pana in momentul respectiv. Cat de mult a insemnat moartea acelui om pentru ei? Pentru mine probabil nu a contat atat de mult, nu am ramas afectata de moartea omului acela, ci de actiunea in sine si spontanitatea cu care poti muri fara ca cineva sa te poata ajuta cumva, si inutilitatea de a te ajuta, sau de a fi ajutat. Uneori ma supar pe mine pentru ca nu a insemnat nimic moartea acelui om, am preferat sa nu stiu sigur daca a murit sau nu. O perioada chiar mi-am spus ca probabil a lesinat, si din cate imi aduc aminte acesta a fost si gandul care m-a convins sa imi vad de drum. Oare cum a fost pentru cei care chiar au aflat ca acel om a murit? Cum a fost pentru sofer? Chiar daca din punct de vedere legistic a scapat, oare nu a ramas marcat.Cum s-a simtit ca el a omorat un om, si acel om ultimul lucru care l-a facut inainte sa moara a fost sa il priveasca pe el in ochii? Oare a avut cosmaruri,traume? Sau nu a ramas deloc afectat?

Daca nu as fi atipit acasa, daca eram mai atenta poate il puteam avertiza pe batran. Daca soferul il observa din timp , daca soferul ar fi atipit in locul meu. Daca batranul nu era atat de ingandurat, si observa culoare semaforului. Si totusi, acest “daca” nu ar fi facut decat sa faca dintr-o dimineata agitate, o dimineata banala, normal si monotona. Oare merita viata unui om doar pentru schimbarea rutinei unor catorva oameni ?

Daca bataia de aripi a unui fluture poate creea peste multi ani un uragan pe partea celalta globului ce influenta poate avea o asemnea intamplare, atat de… brutala,trista,subita,agresiva si cu un impact emotional atat de puternic asupra acestor oameni? Sau, va avea vreo influenta?...

Iritant cum din o asemenea intamplare nu am reusit sa invat nimic, si nici nu pot gasi ceva de invatat din asta, oricat as cauta. Oricum o sa continui sa traversez ca pana acum, si oricum nu asta conteaza. Oricum mereu o sa reactionez la fel, instinctiv. Oricum am uitat ce s-a intamplat in dimineata aia, si chiar daca inca trec pe acolo rareori imi aduc aminte ce s-a intamplat. Doar urmatoarele 2-3 dimineti m-am gandit la ce s-a intamplat. Privind intersectia,oamenii totul este la fel cum era cu 1 minut inainte sa se intample. Doar urmele de cauciuc au ramas acolo, dar si ele pentru o scurta perioada. Ceea ce a fost scena unei actiuni dramatice in acea dimineata, acum nu este decat o intersectie aglomerata. Soferi nervosi, injuraturi claxoane, elevi traversand haotic si sinele de tramvai inca in lucrari.

Mi-ar place sa spun ca a fost o dimineata pe care nu o voi uita niciodata, dar stiu ca in scurt timp voi uita definitiv, stiu ca voi devein asemeni intersectiei, imi voi continua cursul vietii fara sa fiu influentata de o intamplare ca asta. Poate, peste multi ani, o sa trec pe acolo in locul soferului respectiv, si imi voi aduce aminte cu melancolie de dimineata aceea…Peste multi ani, la fel ca uraganul creeat de bataia din aripi a unui fluture…

Timpul ne raspunde la toate…