Pe drum

De astazi sunt alt om,ba nu. De maine.

Sunt primele doua propozitii la care ma gandesc de fiecare data cand ma trezesc, imi aduc aminte cum prima oara am spus asta acum cativa ani. Sunt pe un drum gresit si stiu asta, si sunt pe acelas drum cu multi oameni. Pe multi ii cunosc, pe multi nu ii cunosc. Nu stiu nimic despre drumul asta, cand am ajuns pe el, unde duce , pana cand, stiu doar ca este un drum gresit. Si stiu ca pot oricand sa ma intorc la drumul cel bun, e atat de simplu, pot in orice clipa sa ma intorc. Sau nu pot? Ma intreb daca este ceva rau ca eu stiu ca merg pe un drum gresit si totusi continui sa merg pe el, in jurul meu ceilalti nu par sa stie ca drumul pe care merg este unul gresit. Sunt nevinovati, oare daca ar stii s-ar intoarce pe drumul cel bun? Ar putea sa se intoarca? Oare sunt de doua ori mai vinovat decat ei caci merg pe el cu buna stiinta ca este un drum gresit? Ma uit la ceilalti oameni de pe drumul cel bun, nu par prea diferiti, drumul acela este paralel cu acesta. Are acelas sens, duce in acelas loc si cred ca sunt la fel de multi oameni, singura diferenta dintre aceste doua drumuri este ca unul din ele este gresit iar celalalt este cel corect. Dar eu ma pot intoarce intr-o clipa pe acel drum, deocamndata imi convine aici, si in plus daca duce in acelas loc de ce sa ma duc acolo? Sau toate astea sunt argumente care mi le dau singur , sa imi demonstrez mie ca este atat de usor sa te intorci acolo. Nu am de unde sa stiu , asa ca ma hotarasc sa vorbesc despre asta.

Am vorbit cu cativa oameni care nu stiau pe ce drum merg, si unde se duc, le am aratat drumul cel bun si le-am spus ca acesta este un drum rau, si ei s-au intors pe drumul corect. Deci daca pentru ei a fost asa de simplu sa se intoarca chiar daca ei nici nu stiau unde se afla pentru mine ar trebui sa fie si mai usor. Sau… ei au reusit doar pentru ca eu le-am spus, si eu voi reusi numai daca imi spune la randul meu altcineva?

Ma hotarasc sa zbor, sa imi dispersez mintea si sa nu ma mai gandesc la toate astea. Si zbor cat mai sus, atat de sus incat pot atinge soarele, iar lumina soarelui mi se strecoara printre degete astfel devenind razele soarelui. Nu imi mai pasa de drumuri, care este bun,rau; care este gresit,corect si nici nu ar putea sa imi pese mai putin. Eu zbor in aceias directie si totusi independent de oricare din aceste doua drumuri. Nu imi mai pasa deloc de ele, reusesc sa nu ma mai gandesc la ele deloc. Vantul imi trece prin par si imi gadila abdomenul, in departare vad un curcubeu. E atat de frumos, ma decid si zbor spre el. De data asta el nu mai fuge de mine, si ma asteapta. Privesc cu ochii umezi de bucurie si gust din frumosul curcubeu. Gustul lui imi stabilizeaza o bucurie euforica in intregul corp. O explozie de senzatii si stari imi circula fluid prin vene. Aurora boreala ma inconjoara intr-o simfonie perfecta iar eu nu pot crede cat de frumos poate fi. Iau in palme aurora boreala si beau cu sete, ma imbata intr-un mod placut si ma intind pe cel mai mare nor pe care il vad.

De astazi sunt alt om, ba nu. De maine.

Sunt pe drumul meu gresit din nou punandu-mi aceleas intrebari, si la fel de sigur ca pot reveni oricand pe drumul cel bun. Sau… nu pot. Pe marginea drumului meu un copil cu ochii mari,murdar si descult,iar cu o crenguta in mana zgaria pamantul. Ce e cu el aici, e prea mic sa fie pe acest drum. Ba nu e prea mic, nu exista limita de varsta pentru asta! Ma apropii de el, si ma priveste in ochi, are ochii in lacrimi si obrajii umezi. Ma trage de mana, cobor pana la inaltimea lui iar el se apropie de urechea mea si imi spune:” nu mai fugi de mine, caci am sa fug si eu” . Imi da drumul la mana si se pierde prin multimea de oameni care merg tot inainte din instinctul de turma fara sa se intrebe despre drumul pe care sa afla si fara macar sa le pese despre asta. Eu raman incremenit, sunt speriat caci realizez cine era acest copil si nu imi vine a crede. Ma uit in pamant sa vad ce a zgariat copilul si vad un desen. O casa cu peretii strambi un horn din care iese fum si soarele cu razele lui.Zbor. Si de data asta nu zbor spre soare, ma duc la casa aceea desenata de copil, casa aia cu peretii strambi, fara usa si cele doua ferestre inegale. Afara este cald oare de ce iese fum din hornul casei? Pa uit pe fereastra si inauntru in fata semineului sta acest copil si priveste fascinat focul. Ma sperii din nou si zbor spre soare, sper sa pot uita acest copil, nu poate fi adevarat. Nu este cine cred eu. Ba da, acest copil este sufletul meu, inchis intr-o casa fara usa sa fiu sigur ca nu poate iesi de acolo,l-am lasat acolo intr-o incapere cu peretii strambi, in intuneric, iar el din propria inchisoare a transformat-o in casa lui, a aprins focul sa aiba lumina si a construit ferestre sa poata privi lumea. Incerc sa ma apropii din nou de soare , dar el ma arde si ma indepartez de el, privesc curcubeul si incerc sa ma apropii de el dar el fuge de mine si si incet,incet el dispare. Nu ma mai lasa nici macar sa il admir. Aurora boreala se disperseaza parca ar fi fugit in cele patru colturi ale lumii lasand in spate doar fundalul negru, un negru care ma cuprinde, si nu ma mai lasa sa zbor. Cad. Si ma izbesc de pamant cu putere.

De astazi sunt alt om, ba nu. De acum.

M-am hotarat ca din senin, fara sa mai conteze daca o sa regret sau nu, am plecat de pe acest drum gresit, nu mai este drumul meu cum ziceam pana acum si cu cat ma apropii de drumul cel bun ma gandesc daca are vreun sens ce am facut si fara sa imi dau seama ma opresc undeva intre drumuri si imi e frica sa ma uit inapoi, spre vechiul drum,vechiul eu. Ba nu imi este frica, ma uit. Aflat intre aceste doua drumuri cu cat ma apropii de drumul corect seamana din ce in ce mai mult cu vechiul drum, oameni la fel de dezorientati fara sa stie unde merg, sau pe ce drum se afla si de la distanta drumul gresit pare a fi drumul cel bun iar de aproape drumul cel bun pare la fel de gresit ca celalalt drum. Am avut dreptate, chiar a fost atat de simplu sa renunt si sa ma intorc, stiam eu ca pot face asta oricand. Din nou sunt uimit de complexitatea unui lucru simplu, nu trebuie decat sa fac un pas si voi intra pe drumul acesta este chiar atat de simplu. Dar nu este. Oamenii de aici sunt rai ,si invidiosi si nu ma lasa sa intru pe acest drum, nu datorita a cui sunt ci de unde vin.Pe drumul acesta analizez oamenii si prin multimea ignoranta reusesc sa vad din nou acel copil murdar, descult si cu ochii mari, ma observa si fuge speriat. Incerc sa il urmaresc, dar nu o pot face decat de pe marginea drumului caci nu sunt primit si acum stiu… Nu trebuie doar sa pot eu sa ma intorc pe drumul acesta, indiferent cat de simplu imi poate fi cel mai greu lucru este sa fiu din nou acceptat pe acest drum. Aici nu sunt oameni care imi plac, sunt cu totii parsivi si mandri ca pot fi pe drumul cel bun ei cred ca asta le da dreptul si puterea de a alege pe cine sa primeasca si pe cine sa nu primeasca. Indiferent cat de simplu imi e mie depind total de acesti oameni ignoranti, aceste iluzii de caractere care au doar ganduri negre si fapte teatrale, chiar daca se afla pe drumul corect cu siguranta ei sunt oamenii gresiti. Oamenii rai conduc drumul cel bun , iar eu vreau sa merg prin el cautandu-mi suferinta si dorindu-mi in acelas timp sa sufar printre ei doar pentru conceptul ca pot fi pe drumul cel bun.

De astazi sunt eu,ba nu. De acum. De astazi voi merge pe propriul meu drum, ba nu. Deja merg pe el…

Destin

Astazi este o zi diferita, am fost smulsa din propria rutina in care ma acomodasem si care imi oferea protectia de care credeam ca am nevoie. In atata timp in care m-am ascuns si nu am lasat pe nimeni sa imi vada partea sensibila, nu am lasat sa sa vada cat de firava pot fi. Toata lumea ma cunoaste ca pe o persoana puternica, imposibil de doborat. Mi-am uitat sufletul crezand ca nu mai am nevoie de el. Pentru ca de fiecare data cand am incercat sa imi daruiesc sufletul cuiva el a fugit de mine speriat de sufletul meu.

M-am uitat in ochii lui si am vazut ceva diferit, lui nu i-a fost frica de privirea mea, pentu el toate mijloacele mele de protectie il fascinau. Imi observa fiecare miscare in tacere si imi zambeste. Il simt in mintea mea cum imi citeste gandurile, fiecare gest al meu il interpreteaza cum trebuie si observa fiecare gest si asta ma fascineaza si pe mine. Imi amintesc cum inainte visam la o intalnire cu o persoana ca el, visam la intalnirea asta dar tot ceea ce se intampla imi demonstreaza ca este ceva imposibil si astfel am uitat de visul meu. Oare am nevoie de asta atat de mult incat am doar eu impresia ca se intampla toate astea. Terbuie sa il revad sa ma conving ca nu exista o persoana ca el, cu siguranta este ceva gresit la el iar eu nu trebuie decat sa gasesc acel ceva care imi va demonstra ca am dreptate si de data asta, iar el este doar o iluzie.

M-am intalnit cu el si de data asta sunt sigura ca voi descoperi in sfarsit adevarul si voi reusi sa ma linistesc, sa imi linistesc sperantele. Modul lui in care abordeaza intreaga situatie ma intriga dar fiecare cuvand scos din gura lui pare a fi scos din mintea mea, inca nu pot crede asta, nu cred in coincidente, dar chiar daca ar fi o coincidenta este imposibil ca asta sa fie o cincidenta continua care pare sa nu se mai opreasca. Sunt agitata si imi spune ca intelege tot ce spun dar din punctul meu de vedere este irelevant, e imposibil asa ca nu il cred. Dar nu il cred pentru protectia mea, prefer sa nu cred ca este adevarat , prefer sa cred ca nu intelege si tot ceea ce nu intelege poatefi dovada mea ca am avut dreptate si ca nu exista unul asa cum vrea el sa arate ca e.

Timp de cateva zile am uitat de el, dar ceva din mine imi spune ca concuzia trasa de mine este una ambigua asa ca vreau sa ma conving, ca am avut dreptate. O sa ma intalnesc eu el si o sa ii spun sa imi zica ce a inteles, si sa ii arat ca se insala. Si asa nu va urma sa ma intreb daca am avut dreptate. Cat imi doresc sa ma insel, cat imi doresc sa nu am dreptate macar de data asta.

Din nou ca si cum mi-ar fi citit gandurile imi raspunde la intrebari inainte sa il intreb ceva, se scoate singur dintr-o situatie dificila si incredebil dar de data asta m-am inselat. Asa ca m-am hotarat sa imi traiesc visul asa cum este el cu gandul ca chiar daca se dovedeste sa fie o iluzie sa ma multumesc macar cu gandul ca mi-am trait visul cateva zile si tot nu am de ce sa regret.

Retraiesc niste stari de care am uitat, si mi-am pierdut speranta ca le voi simti din nou. Sunt fericita fara motiv, zambesc cand ii gasesc numarul de telefon in agenda , vocea lui ma mangaie, cred ca am fluturi in stomac. De fiecare data cand il vad simt nevoie sa ii spun atat de multe, sa spun lucruri care nu le-am mai spus nste nimanui sau sa ii spun lucrurile care le-am spus tuturor dar nimeni nu a inteles ce vroiam sa spun, ma sperie putin gandul ca este posibil sa nu inteleaga nici el. Acum nu mai caut gresala incerc cat de mult sa nu o mai gasesc sa cred ca ea nu exista si ma abtin. Simt nevoia sa ii spun ca il asteptam de mult si simt ca nu ma mai pot abtine, dar o parte din mine imi spune ca daca voi sune asta vor ramane expusa, oferindu-I sansa sa ma raneasca. Imi e teama sa nu fuga si el de mine. Asa ca ii spun in alte cuvinte astfel incat el sa nu isi dea seama ce vreau sa ii zic de fapt si in acelas timp sa imi potolesc setea de a ii spune asta. Ii spun cum destinul a facut ca noi sa ne intalnim si ca imi place mult compania lui. El ma ia de mana, ma priveste cald si imi spune ca si el simte la fel. Ma tulbura asta, eu nu am spus ca simt nimic am spus altceva, si nu imi dau seama cum este posibil sa stie ce vroiam eu sa zic de fapt.

“Si eu simt la fel” Sunt cuvintele care mi-au rasunat in minte, gandindu-ma ca m-am indragostit, si ca asta este lucrul care il simt, si de care am nevoie e atata timp. Intregul trup imi spune ca m-am indragostit dar eu nu stiu ce sa cred. Nu sunt sigura de nimic acum, nici nu sunt sigura daca mai cred in dragoste, sau in puterile ei. Viata m-a invatat pana acum ca dragostea este doar suferinta si nu mai pot avea incredere in ea, nu pot avea incredere in existenta ei.

El oare chiar simte ceva pentru mine sau stie doar ce sa imi zica, cand sa imi zica cu ce ton, cum sa ma priveasca. Ce vrea de la mine? Eu nu pot sa ma indragostesc, pentru mine nu e atat de simplu sa fac asta. Cand il revad voi avea o discuta cu el, sa vad ce zice. Daca si de data asta imi citeste gandurile, inseamna ca nu este o iluzie si daca nici acum nu se sperie de mine si sufletul meu inseamna ca … nu stiu ce inseamna. Dar va si suficient ca de data asta va insemna ceva.

El are aceias energie de care nu m-as satura niciodata, ma priveste cu ochii lui nevinovati si zambetul de copil. Am inceput sa discut cu el tot ce aveam in cap si in loc sa fie speriat de ce aude, imi zambeste intelegator dar nu zice nimic. Nu mai pot suporta tacerea lui, si ii spun ca stiu ca nu are cum sa ma inteleaga. Atunci ma priveste adanc in ochii ma saruta pe frunte si imi spune:” Te-am inteles. Stiu ce vrei sa imi spui, si stiu ca nu iti gasesti cuvintele, sau ai impresia ca nu te voi intelege. Ceea ce vrei sa imi spui este ca tu nu mai crezi in dragoste, si nu te poti indragosti. Pentru ca daca te indragostesti vei fi terminata pentru ca stii atat de bine ca lucurile bune nu dureaza la nesfarsit” . M-am blocat, nici eu nu o puteam spune mai bine decat atat, si inainte sa incerc sa zic ceva imi atinge buzele si imi spune:” Dar stai linistita, nu vom trai la nesfarsit.”