Testament

M-am delectat cu energia trupului, m-am hranit si imbatat din ea. Ramas doar un sac de oase sustinut de atele carnii imi plimb trupul pe-alocuri. Stingherit , plictisit si agale caci sufletul imi este departe de el. A fugit ingrozit de mine spre alte lumi si spre vieti mai infloritoare, la fel a fugit si constiinta risipindu-se in vagaunele timpului dispersata in perioade.

Am fugit in bolte subterane , m-am aruncat in beciuri ceresti uitant de unde am plecat; din bietul trup... Dragul de el, infim pentru ego-ul spiritului meu dar totusi un punct de plecare atat de stabil.

Rar imi amintesc de el... Dar cand o fac, imi scald sufletul in el umplundu-l de pacate care nu ii apartin, el totusi rezista, chiar de-mi arata cum refuleaza in semn ca nu mai poate...

Desi e doar intersectia cerurilor cu subteranul , nu ma-npac cu amandoua, prefer sa ratacesc separat in aceste ligheane ale timpului.

Curand, trupul se va lepada de mine , lasandu-ma pierdut in toate. Nu-l acuuz. Nu-mi pare rau, n-are el vre-o vina... Doar ca nu mai poate. Atunci cand ne vom separa nu vreau sa fie ars, si-a mea cenusa sa se-mprastie in oricare loc, sa se-mprastie in tot. Caci se-asterne numai praful... S-apoi, mizerie raman. Nici in pamant nu vreau sa-mi fie pus, sunt rame, viermi si se-mputeste. Se mai face si urat, devenind putreziciunea pamantului demonstrand ca nu-l mai sustine.

Atunci cand ne vom despartii, cand el ma paraseste... Vreau sa-mi fie hoitul aruncat pe vre-o carare, sa hraneasca vre-un caine flamanzit.