Zenit

Trec nepăsător peste întregul drum ce îl parcurge percepția pretutindeni scârbit și fară îndrumare înspre Zenit mă îndrept. Doar rute ocolitoare ce îmi tot dau târcoale mă abat de la șusta amețioare in căutare de defragmentare. Îmi desprind spiritul de om ca țesutul de pe os fără a îi căuta vreo cauză care, să satisfacă tumultos. Mă tot întreb ce se întâmplă cu spațiul ce eu îl tot ocup. Îl ocup când stau, iar cand ma deplasez, precum melcii dâre las in urma mea. Mă preling în dansul vioi al vieții ce mă abate de la traseul inițial, Zenit. Și cad... Dar nu precum căderea căci nu cad spre moarte ci spre a trai. Blestem, sau cauză a altor acțiuni, ajuns în viață îmi deșir demersul . Caut nod în papură ca să-l deznod. Zenit, vesnicul prag neatins strălucește-n privirea mea îndemnandu-mă, chemandu-mă aruncând raza lui asupra mea iar prin raza lui, bătători-mi-ar calea ma abate din demersul in care am cazut. Negasindu-mi locul, stau, aștept un fel de lansare a spiritului ce va parcurge drumul facut de raza iscoditoare.

O Jupâniță cu jupă trei sferturi se apropie molcom expandându-si prezența in jurul spațiului ce il ocupa si jap! Atenția mi-a fost secerată prabușindu-se în ansamblul de mișcari ce ea le făcea. Cum eu stateam întrebător cu privire la ce urma sa fac spiritul mi-a fost aspirat de implozia prezenței ce se apropia. O cunosc de secole și totuși , ispita, neiertătoare mi-a distras dorinta si acaparand intenția de a face, transformând-o in dorința de a fi statornic langa ea. Cel mai potrivit ar fi sa strivesc coroana, călcându-mi coloana ș’orgoliu’. Mă îndepărtez aspirand la plecare. De unde dedeucem că gândul duce la ducere. Tot privindu-l, Zenit ce-i steaua cea mai înalta pe cer, pâlpâie a stingere. Ai zice că viața i se scurge. Cum nu-i loc mai înalt de atât, plec să înlocuiesc locul vacant. Fie-mi strălucită plecarea, am să stropesc viața c-uitare.