Fantastic

Îmi amintesc când Soarele s-a topit, iar eu aveam ceară pe mâini. Trecuse Crăciunul iar eu nu avusesem brad. Așa că îmi împodobeam povestirile. Eram fericit căci fizica ce o cunoșteam nu permitea traiul fară Soare. Astrul lipsea iar lumină tot primeam. Tot cerul îi plângea absența sau toți ce îl priveau. Mă scăldam într-un sentiment de pace, căci știam că viața tuturor va mai dura circa opt minute, sau cel puțin apoi lumina se va stinge. Ar fi fost lipsit de sens să fiu speriat, doar mă plimbam pe ultimul meu drum, adesea uitându-mă în urmă. Contemplam demersul vieții proprii și nu-i găseam nici un cusur. Totul se-ntindea într-un zâmbet ce nu mă părăsea. Nu căutam să înțeleg nimic, îi compătimeam pe ei ce dormeau sau se aflau pe partea cealaltă a globului caci nu puteau sesiza unicitatea evenimentului din sistemul solar. Invidiam eschimoșii și pe toți cei ce puteau vedea la timpul potrivit spectacolul boreal ce va urma, ce nu știam era ca ozonul se va rupe sub spectacolul acestor lumini putând fi observat din orice colț al globului. O numesc acum invidie precoce.

Întâlnindu-ma cu un alt drumeț ce se plimba zâmbind, la fel ca mine, ne-am descleștat brațele pentru o ultimă îmbrățișare. O lacrimă s-a scurs. Nesuflând macar o vorba , din priviri ne-am salutat, apoi continuându-ne drumul.

Planeta s-a înnoptat, stelele găuresc întunericul cu lumina lor. La propriu, rafale din Soare colorează cerul multicolor. Spectacolul te pune în genunchi făcându-te să-l urmărești înlăcrimat. Un flux fizic preschimbă fondul universal. O izbitura provoacă un zgomot intens, prelungit, ucis apoi ca prin mister. Cumva sunetul nu mai există, mă simt asurzit total. În plinul fond al nopțtii cerul reflectă puternic culorile pe pământ iar acestea ai zice că-și dau duhul stingându-se. Fac parte dintr-un tablou lipsit de sunet sau culoare, traim cu toții pelicula unui film mut.

Undeva dintre lumini și umbre apare o silueta a cărui corp fredoneaza gesturile apogeului unei galactice revelații, e drumețul ce l-am îmbrațișat. Pasându-mi starea zâmbesc necontrolat mișcându-mă frenetic, simt cum capul mi-e forjat de-un malaxor gigant ce creierul mi-a accelerat. Drumețul ia statura omului în pregătire de exprimare, fața îi exprimă importanță. Observ cum începe să își miște buzele, neauzindu-se îl vad cum cade in poala unui hohot de râs. Îi răspund prin vorbă și ne îmbrățișam din nou în agonia mută a râsului mimat.

Sesizez un nou mister, ard pe interior si nu simt temperatura. Socotesc că simțurile mi se ofilesc. Cu acest gând sunt cuprins în strâmtoarea fricii pentru prima oară. Cu ochii mânjiți de disperare îmi caut din priviri prietenul. Acesta, cu un zâmbet cald îmi dă de înțeles că și el este copleșit de cele mai stranii sentimente și trăiri ca și mine. O observație recenta îi mută brusc privirea și chipul lui exprimă teamă, eu îl urmăresc hipnotizat. Îmbărbătându-se își spala chipul de trauma tocmai trăită, îmi pune mâna pe umăr și-mi arată în vazduh panorama fantastică a realului. Pământul se decojea in forma de val gigant, presarat cu pomi, gradini și case catastrofic urcându-se spre cer. Această undă aducea o ultimă sclipire a picmenților de culoare iar în urmă deducem că stoarce seva vieții din răspărul particlelor. Cum nu ne-am fi așteptat, înainte de a fi storși de viață, beatitudinea spectacolului privit ne-a ucis.

Cum iarna a trecut, oamenii și-au despodobit bradul, eu curaț ceara de pe mâini și-mi despodobesc povestea.

Clişeu. Actul final

Ocup scena pe care tu o urmăreşti. Mă transform şi mă topesc în ea. Joc piesa neregizată a universului care te include şi pe tine. Aflată în loja superioară, cu ochii sclipind urmăreşti această desfăşurare fără a te implica. Întreaga lojă îţi serveşte pe tavă rolul de observator, iar pe deasupra te face să întregeşti conceptul teatral căci ce înseamna spectacolul fără spectator? Îţi ofer cadou binoclul cu care-mi vei putea urmări detaliul, în shimb dorindu-mi să apreciezi ce fac. Răspunzându-mi astfel că-mi înţelegi mişcarea inundându-mă în sentimentul împlinirii, voi continua să te încânt.

Părăsind decorul teatrului, eu continui să-mi joc rolul iar tu stai închisă în globul de cristal, observîndu-mi jocul, urmărindu-mi mişcarea. Eu îţi vorbesc despre perversitatea vieţii , pericole şi lecţii ce prin chin eu le-am aflat, iar tu îmi apreciezi în continuare rolul aplaudând, în semn că viaţa pentru tine i-un mister. Căutând o replică deşteptătoare îţi explic aprins despre vulgaritatea sentimentelor, cum cronţăne şi sunt de neîngurgitat. Ca arsă cazi în plâns strigând că şi tu ştii ce-i agonia, şi n-ar fi sentiment mai murdar de atât. Eu tac. Sunt sferă de compătimire, erup până rămân gol şi crud.

În cadou îţi ofer ultimul spectacol privit din sfera de cristal. Un spectacol de lumini şi şansă. Te acaparez lasciv, dependent să-mi urmăreşti detaliul ce semnează caracterul pronunţat. Aer rece jubilez în jurul meu, expir abur greu ce ia forma duhului plecând. În tot acest timp îţi evit privirea lăsându-te să observi suprem prin lentila individualităţi. Îmi trag faţa şi exprim chip estenuat. Iar tu atunci, sentimental cobori în mila, empatizezi în semn că interpretarea te-a atins adânc în suflet. Încă trepidezi spasme de frică, ai zice, nejustificat. Atunci, printr-un truc neaşteptat spulber al tau glob de sticlă scoţându-te din al tau plan.

Ocupi scena ce lung timp ai urmarit, interpretezi chinul transformarii, cioburile se înfig in talpă ajungând să şchiopătezi suspinând. Eu te apreciez până în lacrimi aşteptând să parcurgi drumul iniţiatic ş-apoi la piept am să te strâng. Tu răspunzi prin contopire, ne topim apoi râzând.

Totu-i trecător

Sunt topit, tropăi toropind totul, tunul timpului tocăne tu-tu-tu-tum tutuindu-mă. Trupul trage tendoane tocite, tulpina-mi ticăie tremur, teamă trepidez. Tirez toca timpului, trişez. Tronez transa Titanilor, transformându-mă-n tornadă tenace, tentaculos tunete troznesc. Tiran tipăresc trocul tuturor temerilor, tupeist torsionez traseul tocmai tranşat tragând trapa timpului, târăsc traiu-n trezie, tulburând tipologia trenului trecător, tridistilând teologia tuturor. Transmutilându-mă, tricolora tensiune topeşte tandru trunchiul tipului triumfator tolănindu-mi trupul... Totu-i trecător!

Spirit Sau Soare

Suflu seva sufletului. Simplu, suie spre stele. Spectrul sticlos se sparge spectaculos, silind spațiul selenar să se scurga stropind sânge simulacru. Stau singur, sau sper, sita să stoarcă stresul separând sinele stătător. Supărător Spiritul se-‘nalță spre Soare. Scântei spumegând, Soarele sfârșindu-și sejurul sosește spunând : Sunt singura Stea! Spiritul suav survolând sare să-l scuipe strigând stinge-te! Smiorcăit, Soarele stafidit seduce…Spiritul suav să Stea. Sincronizând stingerea siguranța spiritului seduce… Soarele stins.

Sunt suma sorții sumarizându-mi soarberea scursurilor sale, suprapun scobitura sorocului, sunt Spirit sau Soare!

Duel

Punctul culminant, un spadasin îl provoacă la duel pe celălalt. Spun punct culminant căci provocarea este făcută cu martori iar spadasini sunt niște domni. Duelul nu poate fi amânat așa că instrumentele sunt aduse. Orchestra se așează ca decor de ansambu al celor doi, iar ei pentru prestanța momentului cu ochii sticloși isi spun : "pana la moarte!". Martorii, acum spectatorii unei lupte de orgolii, demonstrații de eleganță și curaj. Toate acestea contopite cu orchestra muzicală care ține firul duelului, intensificând suspansul. Cursul muzical se menține obiectiv ca un arbitru, distrând spectatorii. Spadasinii, domni plini de demnitate scot flacări din ochi și respiră controlat. Nu se știe cum, poate că muzicienii au auzit ceva, iar prin muzica au transmis publicului, dar toți spectatorii și-au mânjit ochii cu masacru. Măcel, strigau unii din priviri apoi privind la alții să-i instige.Încet încet, tinerii domni săvârșindu-și duelul nescăpându-se din ochi unul pe celălalt precum niște bovine respirau sacadat suflând mai mult moarte decât spaimă, domnii plini de onoare devenind bătăuși cu săbii. Spectatorii s-au delimitat, fiecare îl încurajază favoritul mișcându-se pana la sudoare.

Viorile au vibrat puternic și au stat, un contrabas a căzut pe jos, două domnișoare martore întâia oară la un duel de domni au leșinat, ochii tuturor dansează-n lacrimi. S-ar zice că o venișoară de pe cord a plesnit, tuturor. Înainte de a se divide această stare, pentru toți este la fel și împart inconștient aceași stare, toți se scaldă în agonia de-o clipă apoi ea se divide în păreri. Spadasinii, autorii acestei stări generale au împietrit. Spada unuia s-a blocat în talismanul de la gâtul celuilalt oprind o lovitură curmătoare.În afară de ei, toți pleacă dezamăgiți. Spadasinul "lovit" își dezleagă talismanul de la gât, și-l oferă trofeu domnului din fața lui. Acesta, compătimind sentimentul camaradului său de duel, îi oferă spada. Se intorc și pleacă, nu se vor mai revedea niciodata. Orchestra... vals.

Zenit

Trec nepăsător peste întregul drum ce îl parcurge percepția pretutindeni scârbit și fară îndrumare înspre Zenit mă îndrept. Doar rute ocolitoare ce îmi tot dau târcoale mă abat de la șusta amețioare in căutare de defragmentare. Îmi desprind spiritul de om ca țesutul de pe os fără a îi căuta vreo cauză care, să satisfacă tumultos. Mă tot întreb ce se întâmplă cu spațiul ce eu îl tot ocup. Îl ocup când stau, iar cand ma deplasez, precum melcii dâre las in urma mea. Mă preling în dansul vioi al vieții ce mă abate de la traseul inițial, Zenit. Și cad... Dar nu precum căderea căci nu cad spre moarte ci spre a trai. Blestem, sau cauză a altor acțiuni, ajuns în viață îmi deșir demersul . Caut nod în papură ca să-l deznod. Zenit, vesnicul prag neatins strălucește-n privirea mea îndemnandu-mă, chemandu-mă aruncând raza lui asupra mea iar prin raza lui, bătători-mi-ar calea ma abate din demersul in care am cazut. Negasindu-mi locul, stau, aștept un fel de lansare a spiritului ce va parcurge drumul facut de raza iscoditoare.

O Jupâniță cu jupă trei sferturi se apropie molcom expandându-si prezența in jurul spațiului ce il ocupa si jap! Atenția mi-a fost secerată prabușindu-se în ansamblul de mișcari ce ea le făcea. Cum eu stateam întrebător cu privire la ce urma sa fac spiritul mi-a fost aspirat de implozia prezenței ce se apropia. O cunosc de secole și totuși , ispita, neiertătoare mi-a distras dorinta si acaparand intenția de a face, transformând-o in dorința de a fi statornic langa ea. Cel mai potrivit ar fi sa strivesc coroana, călcându-mi coloana ș’orgoliu’. Mă îndepărtez aspirand la plecare. De unde dedeucem că gândul duce la ducere. Tot privindu-l, Zenit ce-i steaua cea mai înalta pe cer, pâlpâie a stingere. Ai zice că viața i se scurge. Cum nu-i loc mai înalt de atât, plec să înlocuiesc locul vacant. Fie-mi strălucită plecarea, am să stropesc viața c-uitare.

4 și 2

Unu , doi, trei, patru. Patru! Patru și doi sunt soții lui unu și trei, iar unu și trei sunt soțiile lui doi și patru. Acum... Unu și trei fiind singuri mereu își spun ei fără soț. Dar cum pot ele oare să-și spună fără soț când patru și doi, sunt soții lor. Impare... Indecise pâna la infinit, așa sunt soțiile. Soțiile soților, adica, categoric doi și patru. Patru, dacă n-ar fi soțul lui trei, sigur s-ar împrieteni cu doi. Fiindca patru, e de două ori el... Doi! Ha, ha, ha!